Daca sunt un angajat silitor- in situatia data, prin silitor intelegand o persoana care isi da silinta sa nu intarzie la serviciu, nici macar o secunda, de-a lungul anului- fabrica la care lucrez ma rasplateste, o data la trei luni, cu un cupon-cadou in valoare de 50 de euro. Cum 4 (luni) x 50 = 200, asta inseamna ca intr-un an primesc in dar 200 de euro de la stapanire, bani neimpozabili, pe care-i pot cheltui cam la oricare din magazinele din oras. E mult, e putin? Nu stiu, pentru unii, asta poate fi pretul mancarii pe doua saptamani, pentru altele- pretul unui tratament cosmetic sau al unei sedinte la coafor, pentru multi- banii dati pentru o pereche de blugi. La urma urmei, fiecare isi cheltuieste banii cum crede de cuviinta.
Oricum, nu asta era ideea comentariului de fata. Acum 6 ani, cand m-am angajat acolo, ”cuponiada” nu functiona. In anul urmator insa, am fost anuntati ca daca nu intarziem si daca nu lipsim pe motive de boala, lene, concediu de maternitate, calamitati naturale etc, vom fi recompensati in maniera prezentata mai sus. Periodic, pe ecranul televizorului din cantina fabricii, era afisat numarul celor care ramasesera in competitie. Evident, in prima zi a fiecarui trimestru, toti cei 700 de angajati plecam cu acelasi avantaj in cursa. Cu fiecare saptamana care trecea, insa, cate unul sau mai multi se pierdeau pe drum, din motive diverse. Astfel incat, dupa trei luni, numarul castigatorilor era mult mai mic, in jur de 200-250, si doar acestia primeau bonusul. Cu timpul insa, treaba asta a prins atat de tare, incat, la vreo doi-trei ani de la inaugurare, numarul silitorilor care primeau vaucere, trimestrial, a ajuns undeva in jurul a 400-500! Asta deoarece s-a constatat ca nu doar banii erau importanti, cu timpul s-a ajuns ca factorul ”prezenta” sa conteze atat de mult, incat daca nu erai unul dintre cei cu perfect attendance (prezenta 100%) pe parcursul intregului an, nu puteai beneficia de transferul de la o sectie la alta, de la un departament la altul, sau chiar de o eventuala promovare.
La un calcul simplu, rezulta ca, pentru aceste bonusuri, fabrica scoate din buzunar cam 20.000 euro pe trimestru. Probabil ca ”investitia” merita toti banii, din moment ce competitia continua si in ziua de azi. Intr-o tara in care irlandezii obisnuiau sa-si sune, lunea, angajatorii ca sa-i anunte ca nu vin la serviciu, din motive de hangover (datorata betiei de vineri, sambata si duminica seara), intr-o tara in care se facea publicitate tv la pastilele antimahmureala, ceea ce se intampla la fabrica la care lucrez este, cred, un exemplu destept despre cum sa manageriezi chiulul. Creand un sistem care sa-i dea senzatia angajatului ca este o veriga importanta a lantului de productie, si asigurandu-l, totodata, ca intentia nu este sa fie dat afara pentru ca a intarziat de zeci de ori, ci ca este recompensat tocmai pentru ca nu intarzie. A dracu’ capitalisti!
Ieri am fost chemati la birouri, ca sa ni se inmaneze diplomele ce atesta ca, in anul 2010, nu am chiulit, nu ne-am imbolnavit si nu ne-am trezit tarziu, la o ora cand ar fi trebuit sa fim la munca.
Intotdeauna, mica festivitate se desfasoara cam in luna februarie, in prezenta managerului general, care ne inmaneaza diplomele, ne felicita si face poze cu noi ( as publica si o fotografie, dar nu sunt sigura daca sefu’ cel mare ar vrea sa se vada pe blogul unei romance emigrante in Irlanda). Asta este a patra diploma obtinuta de cand lucrez acolo si am facut din asta o afacere de familie, daca iau in consideratie faptul ca sotul meu a primit tot patru diplome pana acum. Din pacate, sirul s-a intrerupt pentru mine, deoarece, din cauza unei raceli tampite, am lipsit de la serviciu chiar in prima saptamana a lui 2011. Raman insa in competitia ”mica”, aia trimestriala, dar care nu-mi da sansa la medalia de aur. Ce sa-i faci, asa-i in sport…
Frumos materialul si, de ce nu, educativ. O asemenea postare poate avea valente pedagogice pentru cei ce merg la serviciu doar pentru ca trebuie vazuti la program in cele 8 ore, dar şi pentru patronii sereleurilor private sau manageri ai firmelor de stat. Mereu ma mir că la noi nu se pune problema eficientei muncii in timpul orelor de lucru. Nici eu n-am fost mereu harnicuţ, îndeosebi cînd şi plata muncii şi recompensele morale erau bătaie de joc (Gabi, tu ştii despre ce vorbesc). Daca patronii nu i-ar mai considera pe angajaţi nişte slugi, ci nişte colegi care îi ajută să dezvolte o afacere, cred că mulţi români s-ar comporta mai bine la serviciu (am zis “mulţi”, nu “toţi”). Acum cîţiva ani buni, am fost contrazis pe o chestiune de meserie de unul din patronii ziarului la care lucram. Încercînd să-i dau o replică civilizată, aducîndu-i aminte că, totuşi, referitor la chestiuni profesionale ne putem considera colegi de branşă, musiu m-a pus la punct scurt: “Eheeee, nu mai sîntem ca pe vremea lu’ Ceuşescu, cînd toţi eram egali!” Atît înţelesese fostul limbist de partid şi de stat din relaţia capitalistă a patronului cu angajatul: “Taci, fraiere, că tu n-ai acţiuni la firmă!”. Şi mi-am înghiţit vorbele, nu de frică, ci de o prea omenească scîrbă. Alt patron de presă, un parvenit printre cei lustruiţi oleacă după ultima alfabetizare, mi-a zis să fac cum zice el măcar pentru că n-am în conturi atîtea zerouri cîte are el (cred sincer că mîrlănia asta o auzise în vreun film rusesc mai nou), deşi eu eram/sînt de acord că zerourile din creieraşul lui mononeuronic bat de la distanţă creieraşul meu. Si se mai miră grangurii ăştia proşti ca noaptea că buticurile lor se duc de rîpă, că-i prinse criza în, pardon, curul gol şi nu găsesc soluţii să crescă vânzările, tirajele etc. Să-ţi trăiască managerul, Cimpoco!
@ Marian: Ehei, stai sa vezi. Fabrica apartine unei companii americane, infiintata in 1947. In ’90, patronii au construit o alta fabrica aici, in Irlanda. In timp, lucrurile au inceput sa mearga atat de bine incat americanii isi trimit acum oamenii aici, ca sa invete management, gestionare a resurselor umane etc. Cred ca evolutia asta spune multe despre atitudinea ambelor parti aflate in discutie: americanii, pentru ca au puterea sa recunoasca faptul ca mereu este loc de mai bine si ca poti oricand sa acumulezi experienta, in ciuda vastei experiente din spatele tau si irlandezii- pentru ca au tratat totul ca pe propria lor afacere, facand-o sa evolueze constant si atingand, cu timpul, performante greu de imaginat in urma cu cativa ani.
Sefa, vezi ca am simplificat chestia aia cu comentariile la blogutzu meu!
@ Marian: Aha! Bine, las’ pe mine. 🙂