Prima masina pe care am avut-o in Irlanda a fost o Skoda Felicia. Una rosie, destul de veche. Nu am zgariat-o, nu am lovit-o, nu i-am miscat un fir de par, cum s-ar spune. In compensatie, ea, mititica, si-a facut treaba cat de bine a putut. A mers brici, si si-a scos cu varf si indesat cei 1000 de euro dati pe ea.
Cand i-a venit sorocul, am vandut-o unui tanar polonez, care, probabil, o are si in ziua de azi, daca a stiut cum s-o exploateze. Chiar m-a impresionat cand a venit s-o cumpere (am dat-o la juma’ de pret): a adunat banii de prin toate buzunarele, am primit de la hartii de 50 de euro, pana la monezi de 1 si 2 euro. Tin minte ca acum, bancnotele miroseau a vopsea…
Am condus apoi, pret de vreo 2 ani, un Rover decapotabil. Chit ca Rover-ul nu e cine stie ce brand, decapotabila aia era o bijuterie, de la culoare, interior, pana la forma generala. Imediat dupa ce am cumparat-o, pe drumul spre casa, nu m-am abtinut sa n-o decapotez, chit ca afara erau vreo 10 grade. Plimbarile cu ea, imediat ce a dat primavara, au fost, fiecare in parte, de neuitat. Ai un sentiment de libertate rar intalnit, asociat cu un altul, la fel de minunat: acela ca esti stapanul lumii. Asta am simtit eu, cel putin, cat am condus masina aceea. In Irlanda este totusi complicat sa ai o decapotabila, daca nu o tii in garaj. Ploua atat de mult, incat, la un moment dat, vezi cum un fel de mucegai verde se depune in exterior, incetul cu incetul, iar materialul din care este facut acoperisul incepe sa se degradeze. Este motivul pentru care am ales sa vand Roverul. Culmea, l-a cumparat un roman venit tocmai de la Dublin: vazut, placut, plecat. Sper ca masina este inca bine, la fel ca si stapanul ei.
Nu vandusem inca decapotabila, cand am cumparat un Ford Fiesta (amandoua apar in fotografia de mai sus, Rover-ul cu mama mea ”atasata” de el). Imi plac masinile mici, usor manevrabile, sunt innebunita dupa Mini Cooper, dar… inca n-a sosit momentul. Ford-ul si-a facut si el treaba cum se cuvine, si probabil ca l-as fi avut si in ziua de azi, daca un accident rutier nu l-ar fi trimis direct la cimititrul de masini. A fost un accident urat, masina mea a fost aruncata pe contrasens si s-a proptit intr-un copac. Cel care l-a provocat, un pusti de vreo 20 de ani, obtinuse permisul de conducere de doua zile, si isi cumparase asigurarea cu cateva ore inainte de accident. Desi pierdut de emotie, a avut totusi puterea sa-si sune rudele, si in mai putin de cinci minute, m-am trezit inconjurata de vreo 10 irlandezi, care incercau sa ma convinga ca eu eram vinovata. Eu, la randu-mi, eram speriata, tremuram, ce mai, aratam jalnic, si cu toate astea, nici unul dintre ei nu m-a intrebat cum ma simt. Dupa ce au venit cei de la Garda si totul s-a lamurit, am reusit sa ducem cumva masina in fata casei. A lui a mai ramas vreo doua zile la locul accidentului. Nu stiu cum s-a intamplat, dar am scapat fara nici o zgarietura, m-am ales doar cu o sperietura groaznica. Dupa asta, am primit de la neamurile baiatului cateva telefoane, ne-au injurat, ne-au amenintat cu tribunalul si au incercat o intimidare sistematica. Pana la urma, s-au potolit. In mai putin de o saptamana, am primit banii pentru dauna si, cum abia ne cumparasem casa, am decis ca nu mai vreau o masina. Cu ei, am cumparat mobila din sufragerie si cred ca moartea prematura a Ford-ului a fost, pana la urma, de folos. Rest in peace!
Asa se face ca din 2008, de la accident, pana acum, am fost pasagera in masina sotului. Un Ford Focus pe care l-am condus de vreo cateva ori, dar care nu-i genul meu. Mi se pare prea lung, prea lat, prea mare, prea complicat…
Il iubesc si pe acesta insa, pentru ca ne-a purtat cam peste tot in insula asta mica: de la 20 de km, cat avea la bord cand l-am cumparat, acum a ajuns la 87.000 de kilometri. Intr-o tara pe care, daca iti pui mintea, o strabati in 5-6 ore de la un capat la altul!
Incepand de saptamana viitoare,voi redeveni… sofer. Andrei, fiul meu, are alta masina, asa ca pe ”fosta” mi-a dat-o mie. E un Fiat Seicento, mic-mic, de ala de care mi-e drag mie. Imi place ca e curajos si ca atinge chiar si… suta de kilometri la ora. Cu toate acestea, inca nu inteleg cum o masina atat de mica poate prinde viata pe niste cauciucuri atat de mici, si poate fi manevrata cu volanul ala atat de mic si cu pedalele ei mici-mici… Ca sa nu mai spun ca e atat de mica, incat nu stiu daca o sa ma incapa! 🙂
Mic-mic expune! Ce-ar fi fost daca accidentul ar fi fost cu mic-mic-ul? Maritati-l!
Eu nu am inteles ceva: tu era in masina cand s-a intamplat accidentul? Apoi, nu ai sunat la politie sa le zici ca aia de intimiteaza, te hartuiesc? Trebuie sa fie groaznic sa traiesti cu frica in san … Incredibil …
@ MrL: Neaparat! Dar deocamdata, asta-i tot ce am!
@ Coolnewz: Da, eu eram in masina, da’ le-am facut fata, chit ca eram inca in stare de soc. Dupa aceea, au venit politistii, a aparut si Dan, si pur si simplu am uitat incidentul. Dar, cum spui, e groaznic sa traiesti cu frica-n san. Pana la urma, totu-i bine cand se termina cu bine.