Daca ar fi sa iau din nou viata de la capat…
… nu as mai pleca de acasa la 15 ani, asa cum am facut-o. S-a intamplat pentru ca voiam sa evadez dintr-un oras mititel, care ma sufoca, pentru ca-mi doream sa merg la un liceu in alt oras, unde sa nu ma intalnesc cu aceiasi copii care mi-au fost colegi si la gradinita, si la scoala primara, si la cea gimnaziala. Nici un copil nu ar trebui sa zboare atat de devreme de langa ai lui, o viata oarecum pe cont propriu, inceputa la o varsta atat de frageda, il face mai dur, mai insensibil, mai agresiv chiar. E drept, poate se maturizeaza mai devreme, e mai usor adaptabil, dar, in fond, de ce ar avea nevoie de toate astea? Si mai ales, cu ce pret? De la varsta de 15 ani, cand mi-am pus traista in bat, nu m-am mai oprit.
… nu as mai acorda atat de mult credit unor oameni pe care i-am numit, prea usor, prieteni. Imi plac povestile despre prieteniile de-o viata, greu incercate de ”n” tentatii, dar care au rezistat in timp. N-am avut, nu am si nu cred ca voi avea o astfel de prietena. Si totusi… simt ca as fi fost un prieten de nadejde pentru prietena mea, oricare ar fi fost ea!
… as face pe dracu’ in patru ca sa ajung marinar. Asa cum am si vrut, de altfel, cand am terminat liceul. Se pare ca sufar de o boala congenitala, netratabila: dorul de duca. Acum, visez la vremea cand, pensionari fiind, vom avea ”vaporul” nostru: o ambarcatiune care sa ne duca acolo unde nici cu gandul nu gandeam, cand eram tineri. Si sa ne oprim pe tarmuri pustii, care sa poarte doar urmele pasilor nostri.
… as invata limba engleza la fel de bine ca limba romana. Sa stiu comunica, exprima, reda tot ce simt, intr-o alta limba decat limba materna. M-am lovit de chinul lipsei de comunicare, si va spun cu mana pe inima ca e ca si cum ai fi grav bolnav. Ca si cum ai avea un handicap. De fapt, am invatat ca a vorbi fluent orice alta limba, e un avantaj. Si avantajele pe care le ai de partea ta iti deschid usi, de multe ori nebanuite. Si una e sa poti intra pe usa, si cu totul altceva sa stai neputincios in fata ei, asteptand sa se deschida. Candva!
… mi-as trai perioadele de maternitate altfel. Le-as spune lui Andrei, Vladimir si Razvan, mai multe povesti, le-as canta mai mult, le-as spune mai des cat de mult ii iubesc. Mai tarziu, le-as face mai multe fotografii, in mai multe ipostaze, ca sa surprind clipa: clipa cand plangeau, clipa cand radeau, clipa cand se infuriau, clipa cand se mirau, minunau, strambau, cu ochisorii lor exprimand sentimente, reactii si alintaturi de copii. Prea ocupata, aglomerata si stresata, am sarit peste etape din viata lor, din care nu am nici o poza, parca nu am nici amintiri, nimic. As umple goluri, as colora spatii terne si as popula tinuturi pustii.
… as petrece mai mult timp cu mama. M-as face mica in poala ei, si nu as mai pleca de-acolo. Ca sa nu am motive s-o supar, s-o intristez, s-o fac sa planga. Si daca totusi m-ar lasa sa plec, intr-o buna zi, as invata sa fiu mai toleranta, mai putin capoasa, as invata sa fiu mai buna si mai blanda cu ea. As lua-o asa cum e, cu pacatele, bunele si relele ei.
… as petrece mai mult timp cu sotul meu. De multe ori singur, odinioara, pentru ca eu eram la un congres, intr-o deplasare, la o sedinta. As face lucruri impreuna cu el, as rade mai mult, l-as incuraja mai mult, l-as lasa sa se odihneasca mai mult. L-as tine mai mult de mana, l-as imbratisa mai des… pe el, care nu m-a abandonat niciodata.
… as face restul lucrurilor asa cum le-am facut, pentru ca o viata plina de prea multe regrete, himere si alti cai verzi pe pereti e o viata irosita. Daca ar fi sa iau din nou viata de la capat, nu as schimba-o, mi-as face-o doar mai buna. Mie si celor din jurul meu.
Adevar graieste gura ta! Mor de ciuda ca n-am scris eu un asemenea text. Unul din marile mele regrete este ca n-am discutat mai mult cu tatal meu pe vremea cind traia. A murit in 1991 si inca era suparat putin pe mine pentru ca ma apucasem de presa si ma lasasem de o meserie “serioasa”, ca nu-l votam pe Iliescu si FSN-ul, prostii si iar prostii care ne otravesc viata ce trece pe linga noi. Ma gindesc uneori cu rusine ca il repezeam cind voia sa-mi spuna parerea lui (care nu coincidea cu a mea) despre diverse chestiuni in care ma credeam deja expert. Pe la 15 – 16 ani ma dadeam mare si istet (cind a murit el aveam 26), nu mai voiam sa tin cont de parerea celor mari. Acum cred ca mi-ar fi prins bine sa fi vorbit mai mult amindoi. N-a fost sa fie, pentru ca un demon al adolescentei ne mina mereu sa repetam aceleasi greseli, ne grabeste spre nicaieri si abandonam singurele noastre legaturi importante cu lumea aceasta, parintii, fratii, bunicii, prietenii din copilarie. Te trezesti dupa cite o inmormintare a cuiva apropiat si te intrebi de ce nu te-ai gasit mai des cu cei dragi, de ce-ai motivat ca ai alta treaba cind era timp de povestit, retrait amintiri comune, glumit. Bunica mea de 90 de ani e pe duca si tot amin sa o vizitez la Oancea. Zic ca merg in urmatoarea saptamina, apoi in cealalta, pina cind va inchide ochii intr-o zi si-mi voi face iarasi reprosuri ca n-am vizitat-o mai des, sa-i fi dat din timpul meu pretios macar doua ore dintr-o luna. Ce cistigam noi din traiul acesta pe fuga? Nu stiu ce, dar cred ca pierdem ce e mai important din viata. Pricepem asta foarte tirziu, probabil ca si copiii nostri vor intelege la fel, cind le vor mai ramine doar regretele si vom fi plecat si noi la loc cu verdeata.
@ Marian: Suntem prea ocupati, prea acriti, prea aglomerati ca sa le mai dam si alor nostri cate o farama din timpul nostru, dar le reprosam ca ei nu ne dau totul. Oricum, iar ai spus-o mai bine decat mine. E randul meu sa mor de ciuda!
stiu ce vrei sa spui cu “dorul de duca”, e complet netratabil 🙂
@ alfa: Asa-i, e complet netratabil, nu poti lua pastile, nu sunt leacuri, nici vraji pentru el. Dar e si asa frumos, pe de alta parte, nu? As vrea sa fie ”singura” boala de care sa sufar, m-as putea obisnui cu asta.
Gabitza, Gabitza … Superb … Pasajul despre copii imi aminteste cat de putine poze am cu fetele mele. Apoi, Gabi, la ce dor de duca ai tu, nu aveai cum sa nu pleci de acasa la 14 ani:)! Inca 100 de vieti de daca ai trai, probabil ca tot asa ai face.
Foarte frumos.
Toti avem ceva a ne reprosa, ceva facut pe jumatate, reactii nemasurate, timpi pierduti…insa cei ce ne cunosc si ne iubesc stiu cum suntem si cred ca nu ne judeca… asa ca eu consimt la finalul textului: “as face restul lucrurilor asa cum le-am facut, pentru ca o viata plina de prea multe regrete, himere si alti cai verzi pe pereti e o viata irosita. Daca ar fi sa iau din nou viata de la capat, nu as schimba-o, mi-as face-o doar mai buna. Mie si celor din jurul meu.”
Ce as vrea totusi sa spun este ca eu sunt o persoana norocoasa la prieteni! Am avut cateva dezamagiri dar daca nu m-au prea durut inseamna ca nu a meritat sa ii am de prieteni!
Cred insa ca daca ne-am fi intalnit… am fi fost foarte bune prietene!
Eu una sunt fericita ca te cunosc si asa.
Cu tot dragul… Cita
@ Coolnewz: Profita din plin acum, cat mai sunt inca mici. Sunteti buni la facut fotografii, instantanee, am vazut asta, asa ca nu-i dati obiectivului foto prea multe pauze. Stai cu ele cat poti de mult… ma rog, nu vreau sa insist, stii bine toate lucrurile astea. In rest… ce-a mancat lupul e bun mancat. Dar macar de acum incolo, si tot se merita.
@ Cita: Ma crezi sau nu, si eu ma gandeam la asta. Dar, Cita draga, stii cum se spune, niciodata sa nu spui niciodata, plus ca nu-i timpul pierdut. Niciodata nu stii ce te asteapta dincolo de coltz!
Oricum… am pus inceput bun.. 🙂
@ Cita: Da, stiu.
M-am trezit cu lacrimile in barba. Cu adevarat! Toate acele cuvinte” daca, as fi vrut, as fi facut” le stiu foarte bine. Am plans pentru ca, pentru mine cel putin, e prea tarziu. Pe unele din ele nu le mai pot lua de la capat, oricat de mult mi-as dori.
@ Larisa: Of, in mare cred ca stiu si la ce te referi, n-am uitat ce mi-ai spus odata. Asa-i, sunt momente cand nu mai putem indrepta lucruri, nu mai putem schimba situatii, nu mai putem face nimic. Nimic. Dar cred ca toate gandurile noastre bune, alea de ”dupa”, ajung acolo unde trebuie. Si isi ating, chiar si cu o eternitate mai tarziu, menirea.
Buna ziua,
Foarte emotionant si adevarat in acelasi timp acest articol. Minunat spus….trist in acelasi timp. Din pacate nu putem da timpul inapoi, dar cel putin poate mai putem repara cate ceva din ceea ce nu este iremediabil pierdut. Numai bine si distractie placuta de sarbatoarea Sf.Patrick.
@ Mirela: Buna, Mirela. Cel mai bine ar fi sa nu lasam loc in viata noastra atator multi de ”daca”. E foarte greu sa ne rascumparam greselile, mai ales fata de cei dragi din viata noastra, care au plecat… undeva, ei stiu unde. Asa cum nu poti fi fara de pacat, oameni suntem cu totii. E complicat…
Foarte frumos! Minunat as spune chiar, fara sa gresesc…
Daca nu te superi o sa copii articolul si pe blog la mine, in caz ca ratacesc vreodata adresa blogului tau sa pot reciti aceste cuvinte minunate…
@ Cami: Nici o problema, Cami. Stii ca nu te-am ”certat” nici prima oara. Sarbatori luminate iti doresc!