Blogu' lu' Cimpoca este un experiment si trebuie tratat ca atare

Uitare și spițe

Posted on Jan 05 2018

Mergem des acolo, e un loc minunat pentru plimbare.  Atlanticul ne e cumva la îndemînă, sînt cam 50 de kilometri de la noi de-acasă pînă pe coastă. Am văzut-o acolo de la prima vizită,  dar nu i-am dat prea multă importanță. Abia a doua oară, descoperind-o în același loc, am cercetat-o cu atenție.

E   legată,  cu un lanț,  de o balustradă de protecție.  Lacătul  e ruginit, la  fel și lanțul.  Și  spițele,   ghidonul, claxonul, șuruburile,  piulițele,   roțile dințate,   toate sînt  rugină.  Vinilinul șeii s-a crăpat   și smocuri de vatelină  încep să iasă la lumină. Pe șa s-a depus un strat fin de sare, oceanul își  face bine treaba.  Neîndoielnic, obiectul stă acolo de o bună bucată de vreme,  îl știm noi de-un an.

De obicei, lumea pierde ochelari, umbrele, mănuși, bastoane, șepci, fleacuri din astea. Nimeni nu pierde, însă,  o bicicletă pe care a legat-o,  grijuliu,   de un stîlp. Ciudat, nu? Parcă și văd, o persoană- despre care nu știm dacă e bărbat sau femeie,   tînără  sau bătrînă, a venit  pînă acolo călare pe bicicletă, a legat-o   de balustrada aia, ca să fie sigură că nu i-o fură  careva   și a plecat să se plimbe. Pe  drum, ceva s-a întîmplat cu Persoana.  Poate a leșinat,  cineva a anunțat Salvarea, paramedicii au venit, au  luat-o și   au dus-o  la spital, unde a rămas pînă cînd s-a făcut bine, dar  a suferit o amnezie și a uitat că și-a lăsat  bicicleta pe țărmul oceanului.   Sau poate,  chiar mai rău,  nu și-a mai revenit, a făcut un stop cardiac și a murit acolo, în Salvarea aflată în drum spre spital,  conectată la  toate firele alea colorate.

Ori,  în  timp ce se plimba pe faleză, o fi sunat cineva cu o chestiune  atît  de urgentă,   încît Persoana a  luat un taxi, spunîndu-și, grăbită, că vine mîine să recupereze bicicleta. Și mîine n-a putut, că a intervenit altceva, și n-a putut nici poimîine și nici săptămîna următoare și nici în lunile și anii   care au  urmat… În perioada asta, a  avut  destul timp   să se însoare și  să facă  un copil,  de exemplu,   să-și construiască o casă,  să absolve  școala sau să emigreze. Nu se va ști în veci  cum a ajuns bicicleta aceea pe malul  oceanului.   Și, mai ales, nu se va afla de ce Persoana nu s-a mai întors niciodată s-o recupereze. De ce n-a mai vrut-o sau   de ce a uitat-o acolo.   Biata bicicletă, nici măcar hoții n-au luat-o!

Mai devreme sau mai tîrziu,  lucrătorii care întrețin faleza se vor declara exasperați de bicicleta aia care stă și ruginește acolo, urîțind peisajul. Și vor tăia lanțul, iar bicicleta va ajunge la fier vechi,  drept obiect nerevendicat de nimeni.

Oare unde dispar stăpînii de biciclete , cînd dispar?

 

 

7 Comments

  1. Violeta says:

    Poate a fost a unui personaj celebru și când va fi „dezlegată”, va fi pusă la licitație, mai știi? Cât ai da pe o astfel de fantomă? Oricum, licitațiile sunt făcute pentru iubitorii de fantome.

    • Cimpoca says:

      Oamenii au ciudățeniile, pasiunile, obiceiurile lor. Citeam undeva că o colecție rămasă moștenire copiilor, de pildă, e o problemă pe care o transferi familiei, în cazul în care aceasta nu-ți împărtășește pasiunea. Durează pînă găsești cumpărătorul/colecționarul potrivit, durează s-o vinzi, dacă vrei bani mulți etc etc. Într-o vreme, am colecționat căni/cești, aveam aproape 100, cred. Nu mai aveam loc pentru ele, nu reușem să le șterg întotdeauna de praf și pînă la urmă, le-am înstrăinat, una cîte una. Deci nu, nu aș (mai) cumpăra fantome! 🙂

  2. Ileana says:

    Uite asa se nasc povestile .

    • Cimpoca says:

      Da, trebuie doar să fim atenți la ceea ce se întîmplă în jurul nostru. Mulțumesc, Ileana, pentru trecerea pe aici. La mulți ani, cu sănătate și bucurii, după pofta inimii!

  3. Fiecare bicicleta isi gaseste pana la urma un stapan… Aveam o bicicleta ramasa singura pe lume dupa ce fiica mea, stapana sa, a plecat de acasa. Indurase multe, calatorise pe la facultate si in stagiatura, era atat de ruginita incat nu credeam ca se mai poate face ceva cu ea… zacea in spatele casei, in ploaie, in asteptarea zilei in care aveam sa aduc o pubela sa o arunc. Dar nu a fost sa fie asa: intr-o zi, un baiat care a umbla prin cartier ca sa spele geamurile exterioare ale caselor, m-a intrebat daca mai am ce face cu bicicleta batrana… a plecat fericit cu ea in spate, poate ca il voi intalni intr-o zi sa il intreb daca a reusit sa o resusciteze.
    Multumesc Gabriela pentru frumoasa ta povestire!

    • Cimpoca says:

      Florin, știam eu că există explicație pentru orice! 🙂 Oricum, cred că ai mai văzut și tu, pe ici, pe colo, în special în orașele mari, cîte-o bicicletă din care a mai rămas doar cadrul, legat de stîlp. Tot așa, oamenii ăia le-au lăsat acolo hotărîți să se întoarcă, nu s-au mai întors, dar… încetul cu încetul, timpul și hoții le-au venit de hac bicicletelor. Sper că este așa cum spui, ca fiecare bicicletă să-și găsească pînă la urmă un stăpîn. Uneori, nici nu bănuim cît de importantă poate fi o bicicletă pentru cineva. Mulțumesc pentru vizită și comentariu, te mai aștept. La mulți ani, ție și familiei, să fiți cu toții sănătoși și să trăiți bine! 🙂

  4. Cita says:

    La multi ani!
    Misterul irlandez absolut! Mi-a placut si… m-a inspirat!
    Cu drag

Leave a comment